UN INTERVIU CU FRATELE LUI MARIN PREDA

Interviu cu Alexandru (Sae) Preda de Gabriel Argeșeanu

 

„Marin Preda a fost omorât”- susţine Alexandru (Sae) Preda, fratele scriitorului Marin Preda (n. 5 august 1922, Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman — d. 16 mai) 1980, Mogoşoaia) –

Domnule Alexandru Preda, în lumea literară sunteţi cunoscut cu numele de Sae. În calitate de frate uterin, vă rog să-mi spuneţi cum l-aţi perceput pe Marin Preda?

 

Marin a fost o fire liniştită, blândă chiar, încă din copilărie. Nu era vorbăreţ, bătăuş şi, cum o spunea chiar el, unii îl credeau că este bleg. Cu toate acestea, din clasa a cincea pasiunea pentru literatură l-a acaparat în aşa măsură încât citea tot timpul. Citea noaptea, citea pe câmp, umbla cincisprezece kilometri prin comunele vecine după cărţi şi aşa a reuşit, până când a plecat la şcoala normală, să citească multe cărţi de valoare din literatura clasică română şi universală. A fost, aparent, un tip ursuz pentru cei care nu-l apreciau şi care îi erau ostili. Şi au fost mulţi. Ca om, a fost şi un bun familist. Şi-a iubit copiii foarte mult; dorinţa lui cea mai mare fiind să-i vadă mari şi realizaţi, însă nu a reuşit.

 

S-a spus despre Marin Preda că era un băutor inveterat. În „Cartea albă a securităţii – istoriei literare şi artistice. 1969 – 1989” echipa redacţională, coordonată de Mihai Pelin, dădea tiparului o notă referitoare la moartea scriitorului. Există un pasaj controversat: „(…) De circa 10 ani obişnuia să consume băuturi alcoolice. Avea dese certuri cu soţia şi locuia aproape tot anul la Mogoşoaia. Era antrenat la băutură şi chefuri prelungite de către scriitorii Eugen Simion, Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu şi Gheorghe Buzoianu”. Aveaţi cunoştinţă de astfel de petreceri la care era nelipsit Marin Preda?

Ceva, ceva, există, dar nici vorbă a fi adevărată o astfel de caracterizare. Marin nu a fost băutor timp de cincizeci de ani. După aceea, anturajul a contat foarte mult. Dumneavoastră ştiţi că în lumea scriitorilor se formează grupuri şi, la o discuţie mai prelungită, se mai şi bea. El mergea la Capşa, la restaurantul Casei Uniunii Scriitorilor ori la Casa Oamenilor de Ştiinţă, unde se mânca ieftin şi bine. Adevărul este că nu bea orice, ci numai băuturi bune şi niciodată în timpul zilei. Iar când avea de lucru, şi slavă Domnului că avea, nu era cu băutura în cap. Se zice că în seara nenorocirii, când a lucrat la finisarea piesei de teatru „Tinereţea lui Moromete”, a consumat, fiind la birou singur, cafea şi whisky, lucru confirmat de femeia de serviciu, prezentă acolo. În ce cantitate, Dumnezeu ştie ?

 

În cartea Marianei Sipoş, „Dosarul Marin Preda”, există o mărturie a doamnei Cleopatra Stănescu, fosta secretară a Editurii Cartea Românească şi unul din oamenii de încredere ai lui Marin Preda, căreia scriitorul îi cerea ca tot ce găseşte, în cazul că i se întâmplă ceva, să vi le predea dumneavoastră personal. De ce această fatidică impresie de apropiere a sfârşitului? Avea cunoştinţă de plănuirea înlăturării sale?

 

Din câte ştiam, nici eu nici el, în aparenţă nu eram urmăriţi. Multe lucruri le-am aflat după moartea lui, pentru că, trăind în Bacău, veneam numai de două-trei ori pe an la Bucureşti, pentru câteva zile, contactul fiind mai mult telefonic. Nu eram, ca să zic aşa, în miezul problemei. El din alte motive mi-a încredinţat o valiză, înainte de 70, care conţinea scrisori şi fotografii de la primele lui neveste, Aurora Cornu şi Eta Boieriu, însă nu şi manuscrise. Mi-aduc aminte că el mi-a dat bani să cumpăr valiza; m-am dus la Cartea Românească, pentru că scrisorile le ţinea acolo, după care valiza am încuiat-o într-o cuşetă la Gara de Nord, recuperând-o la plecarea la Bacău şi pe care am depozitat-o la biroul meu. Se poate ca secretara să fi cumpărat şi ea o valiză. În 1970, a venit la Bacău Marin şi mi-a cerut valiza pe motiv că are fişet metalic la editură şi o poate ţine acolo. De ce nu o ţinea acasă, deocamdată nu este de discutat.

La moartea lui Marin, doamna Stănescu, care ieşise la pensie, m-a căutat la telefon, iar a doua zi când m-am prezentat la editură am avut o discuţie de unde reieşea că o rugase să-mi încredinţeze personal o valiză. Se zice că şi lui Eugen Simion i-ar fi spus treaba aceasta. Cert este că, după înhumare, am aşteptat zece zile în Bucureşti, timp în care am vorbit cu George Macovescu şi am mers la procuratura municipiului. De la Mogoşoaia se ridicase totul şi se dăduse familiei. La Cartea Românească totul era sigilat şi se formase o comisie din şapte persoane, printre care Laurenţiu Fulga şi Cornel Popescu, pentru a evalua şi inventaria. Într-un final, am fost anunţaţi că nu există nici o valiză pentru mine. În cartea Marianei Sipoş există procesul verbal unde se menţionează şi existenţa unui bileţel cu numele meu.

 

Ce era în această celebră valiză?

 

Băiatul meu, Marin, student în acea vreme, văzuse la Mogoşoaia manuscrisul de la „Era ticăloşilor” şi câteva caiete cu notiţe. Încă din 1956, chiar eu am citit dintr-un astfel de caiet gros cu notiţe, pe care nu l-am mai văzut de atunci. Nu ştiu ce s-a întâmplat nici cu manuscrisele ţinute acasă, care odată publicate nu mai au mare valoare. Sunt sigur că au dispărut manuscrise de mare valoare.

 

Pentru filologi sunt foarte importante manuscrisele publicate.

 

Aşa este, din acest punct de vedere este o bogăţie, numai că nu se ştie unde sunt.

 

S-a spus că a murit înecat cu propria vomă, lucru infirmat de poziţia corpului, dar şi de profesorul Beliş, directorul Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici”. Despre asfixia mecanică cu vomă se poate afirma că nu poate fi accidentală. Aveţi o altă versiune stabilită din surse neoficiale? În acest caz, cum de a fost posibilă apariţia unor plăgi deasupra arcadei, fără să fi existat o agresiune fizică?

 

Eu, fiind la capela Institutului Medico-Legal, eram prea şocat pentru a pune întrebări cum s-a întâmplat. L-am rugat pe fiul meu să meargă la Institut şi să facă o ciornă după buletinul de autopsie. Cred, în sinea mea, nu puţin, ci mult, că în mod cert a fost omorât. Dumnezeu ştie, de cine şi cum?

 

Se pare că prin moartea lui Cornel Popescu a fost spulberată şi una din ultimele şanse de a afla adevărul?

 

Cornel Popescu ştia locul unde au fost duse documentele ridicate de Securitate şi Procuratură de la „Cartea Românească” şi, poate, chiar de la Mogoşoaia. Cred că ştia şi alte lucruri. Mariana Sipoş l-a contactat şi nu a vrut să se confeseze. A răspuns doar: „Da, da, da…”

 

Dacă situaţia era normală, fără implicaţii dubioase, cum de persoanele audiate în calitate de martori dau declaraţii contradictorii?

 

În seara fatidică se zice că o scriitoare i-a turnat un pahar de tărie, dintr-o sticlă. Ce ştiu, şi îmi confirmă fiul meu Marin, care a stat de vorbă cu Mazilescu şi cei care au fost acolo, este că declaraţiile sunt contradictorii. Nenorocirea este că mulţi dintre cei prezenţi în timpul anchetei au murit.

 

Cum comentaţi această reabordare a operei lui Marin Preda?

 

Nu-mi vine să comentez în nici un fel, pentru că ăştia sunt nişte imbecili, nişte tâmpiţi. Ce să cred eu despre Gheorghe Gigurcu? Ce să cred eu despre Alexandru George, care este cunoscut în lumea literară ca o hienă, mâncător de cadavre de scriitori? Total imbecil. O reglare de conturi în această lume, prin care să iasă ei în faţă, pentru că ăsta nu se poate apăra decât prin câţiva prieteni. A mai apărut şi grasul ăsta de Alex Ştefănescu, cu tâmpeniile lui, care spunea că se documenta din presa comunistă, că a fost stâlpul puterii comuniste, el care nu a avut nici o funcţie publică, decât redactor şi director al Editurii „Cartea Românească”, care era a Uniunii Scriitorilor şi nu a statului. Vine el acum şi spune că a recitit opera lui Marin Preda şi există în ea realism socialist. Dacă cutare şi cutare, scriitori mărunţi, au fost membrii C.C.-ului, el putea să fie de şapte ori mai membru al C.C., putând avea funcţii mari. Dar nu a vrut. El a fost omul scrisului şi se îndrăgostise de munca de editor. Nu spun că oamenii puterii nu-l curtau, şi chiar se temeau de el.

 

Gabriel Argeşeanu

MAREA DRAGOSTE A LUI MARIN PREDA

  „Îl iubesc pe MARIN PREDA viu, mort și până la sfârșitul vieții mele”

                                                                            ( Aurora Cornu)

…Iar de-aș răspunde, oarbă, la chemare,

M-ai mistui-n văpaia trecătoare…

Aștept, iubite,flacăra albastră

Ciudata flacără care nu moare…

                          (Aurora Cornu-Flacăra albastră)

 

 

 

Eugen Simion spunea undeva că voia să scrie „o viață” a lui Marin Preda pentru că omul e tot atât de interesant ca și opera. Biografia spirituală a lui Marin Preda interesează pe cititor pentru că și-a trăit o bună parte din existența lui retras într-o încăpere tapetată cu plută. Ne place să știm pe cine a iubit, ce credea despre dragoste acel om fragil și nevrotic, cum a iubit femeia, cum a cântat-o el în romanele lui, care a fost sbuciumul lui la părăsirea iubitei, cum primea ideea morții sau ce însemna pentru el prietenia.

Marin Preda nu mai este, a rămas însă în istoria literară un mare scriitor, poate cel mai mare scriitor român al ultimului sfârșit de secol. Moartea lui venită din senin, în plină glorie cu romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”  într-un mai apocaliptic, în 1980 a sporit atenția cititorului nu numai asupra operei ci și asupra omului Marin Preda. Cine a fost Marin Preda, omul ? Venit de la țară dintr-o comună pierdută în câmpia Găvanu-Burdea, Siliștea-Gumești, fiu de țăran, dintr-o familie numeroasă, Preda s-a adaptat greu mediului citadin. Așa se explică faptul că sentimentele lui de dragoste  au rămas pe planul doi mult timp, până și-a făcut o carieră.

Să ne amintim câteva secvența din viața lui. În 1937, evitând Școala Normală din Turnu-Măgurele, unde taxele erau prea mari, se prezintă la Școala Normală din Câmpulung-Muscel, dar este respins la vizita medicală din cauza miopiei.  Tatăl intenționează acum să-l dea la o școală de meserii. Intervine însă salvator librarul Constantin Păun din Miroși, de la care elevul Marin Preda își procura cărți, și îl duce la Școala Normală din Abrud, unde reușește la examenul de bursă cu nota 10. Se integrează vieții de normalist internist, este mulțumit de profesori, se împacă bine cu colegii ardeleni și petrece vacanța de iarnă a anului 1939 la un coleg din Abrud.

În toamna lui 1939 este transferat la Școala Normală din Cristur-Odorhei, unde își continuă studiile încă un an. Ca și la Abrud, a manifestat un interes deosebit pentru istorie, română și chiar matematici. În ședințele Societății literare din școală este remarcat de profesorul Justin Salanțiu, care îi prezice că „va ajunge un mare scriitor”, în cadrul societății scrie și citește câteva schițe. O compunere care avea ca erou chiar pe tatăl său, aleasă pentru a fi publicată în revista școlii rămâne nepublicată, revista preconizată nu mai apare datorită evenimentelor dramatice care vor urma. Cei trei ani de viață transilvană vor fi evocați în „Viața ca o pradă” și în „Cel mai iubit dintre pământeni”. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul Preda Marin primește o repartiție pentru o școală similară din București.

În ianuarie 1941 asistă la tulburele evenimente ale rebeliunii legionare și ale reprimării ei de către Ion Antonescu. Intră în contact cu refugiații ardeleni și se întâlnește cu siliștenii lui stabiliți în București. Toate acestea vor fi evocate peste trei decenii în „Delirul” și în „Viața ca o pradă”.

La sfârșitul anului școlar 1940-1941 (cu ajutorul directorului școlii), susține examenul de capacitate, însă datorită greutăților materiale se hotărăște să renunțe la școală.

În timpul verii nu mai revine în sat: „Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai pot pleca”. Nereușind să publice nimic și nici să-și găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai greu: „Mi-e imposibil să-mi amintesc și să înțeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna și toată iarna lui ’41-’42. Doar lucruri fără legătură, nefirești… N-aveam unde dormi, era lapoviță prin tot Bucureștiul, și umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua și toată noaptea.” Uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă minusculă unde „rămânea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”.

În volumul colectiv de versuri „Sîrmă ghimpată”, Geo Dumitrescu include poezia „Întoarcerea fiului rătăcit” de Marin Preda, dar manuscrisul volumului nu obține viză pentru tipărire. Tot prin intermediul lui Geo Dumitrescu, Marin Preda este angajat corector la ziarul „Timpul”, în 1941.

În aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu’ în ziarul Timpul (nr. 1771 și 1772 din 15 și 16 aprilie), la pagina literară „Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicând în continuare schițele și povestirile: Strigoaica, Salcâmul, Calul, Noaptea, La câmp.

În septembrie părăsește postul de corector la Timpul. Pentru scurt timp este angajat funcționar la Institutul de statistică. La recomandarea lui E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de redacție la „Evenimentul zilei”.

În 1943, martie, îi apare Colina în ziarul „Vremea războiului”. În aprilie „Evenimentul zilei” pubică schița Rotila. Ia parte la câteva ședințe ale cenaclului Sburătorul, condus de criticul Eugen Lovinescu, unde nuvela Calul produce asupra celor prezenți o vie impresie, stârnind încântarea lui Dinu Nicodin, care intră în posesia manuscrisului contra unei mari sume de bani.[]Nuvela va fi inclusă în volumul său de debut din 1948, Întâlnirea din pământuri. În nuvela care dă numele volumului, criticii recunosc imediat pe tatăl autorului, care va apărea cu nume schimbat în Moromeții. Ea este construită pornind de la tehnica „muștei pe perete“ (o narațiune perfect obiectivată, behavioristă, folosită în epocă de Albert Camus, William Faulkner sau mai târziu de Truman Capote). Un precursor al lui Marin Preda din literatura română fusese Anton Holban în nuvela Chinuri.

Între 1943-1945 este luat în armată, experiență descrisă în operele de mai târziu, în romanele Viața ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector la ziarul „România liberă”. Apoi din 1952devine redactor la revista „Viața românească”.

Și acum să revenim la subiect.

La 32 de ani, când începuse să scrie nuvelele lui din viața țărănească, se întâlnește cu o domnișoară de 20 de ani, o fată tot de la țară, frumoasă, talentată și inteligentă, colegă la Școala de literatură „M. Eminescu”cu Nicolae Labiș, care avea să-i cucerească inima din primele clipe de cunoștință. Este vorba despre Aurora Cornu*, poetă, care se încercase  și ea în arta scrisului. Fata venea tot de la țară, din Prahova. Avea ambiții mari pe care și le-a pus în practică mai târziu.

 Scriitorul Marin Preda si poeta Aurora Cornu s-au cunoscut in 1952, la Uniunea Scriitorilor. Abia peste doi ani s-au revăzut, când tânăra, autoare a unui volum de versuri publicat in acel an, „Studenta”, devenea redactor la ”Viata Românească”. Era frumoasă, cu o privire inteligentă si l-a vrăjit pe scriitorul deja consacrat. El era cunoscut ca o persoana introvertita, singuratică și morocanoasă.

Acum dintr-o data s-a schimbat, devenise exaltat ca orice indragostit. El avea 32 de ani, ea 20. In vara acelui an mergeau la mare impreuna, in fosta stațiune „Vasile Roaita” si Preda ii trimitea un bilet de dragoste tulburator, a doua zi cerând-o de soție.

S-au cunoscut în cantina Uniunii Scriitorilor, în 1952, şi au avut atunci un mic schimb de cuvinte, nu foarte amabil. Apoi s-au ignorat reciproc. Doi ani mai târziu s-au revăzut la mare, în staţiunea “Vasile Roaită”. Marin Preda avea 32 de ani, Aurora Cornu, aproape 20… Din nou s-au înfruntat: ea ocupa, de o săptămână, camera pentru care avea el repartiţie. Marin Preda a încercat să fie politicos, spunându-i că dacă preferă camera, el se poate duce în altă parte. Ea nu a acceptat, însă, favorurile şi a început să-şi adune lucrurile împrăştiate prin toată camera. Preda o privea fix, din cadrul uşii, stânjenindu-i mişcările, îndrăgostindu-se de ele.

 A doua zi, ieşind la plajă, Aurora a primit prima scrisoare de dragoste de la el: “Dar iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mâhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut să suferi (nu ştiu unde, când şi de ce), dar simt că acest lucru s-a întâmplat şi mi-e greu să îndur asta acum, singur, cu gândul la tine, scriindu-ţi întâia mea scrisoare de dragoste. (…) Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău… Totul, aspiraţiile tale, somnul tău… Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri“.
S-au reîntâlnit pe plajă şi au încheiat un armistiţiu. Pe malul mării au împărţit acelaşi cearşaf, pe care stăteau de vorbă, uitând de ei, prăjindu-se sub soarele puternic. Erau doi tovarăşi de singurătate care aveau în faţa lor lumea… Seara, mâncau împreună, sub un copac, din acelaşi ceaun, izolaţi de restul lumii.

Prima cerere în căsătorie a venit, în glumă, chiar din a doua sau a treia zi. Se plimbau pe străzi. El i-a cerut, în glumă, să-i cumpere o limonadă. Ea a acceptat, gândindu-se că “poate n-are bani la el”, apoi a comentat: “Uite-aşa se compromite o femeie”. Iar el a replicat iute: “Dacă te-am compromis, te iau de nevastă”.

Vacanţa s-a sfârşit mai devreme pentru Aurora, care a plecat la Sinaia, unde avea repartiţie. Preda a rămas singur, la malul mării pe care-o împărșiseră la doi, şi a început să-i scrie lungi scrisori de dragoste…

“Sept. 1954 Dragă Aurora, după ce ai plecat în seara aceea…am venit acasă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic şi eram foarte mirat de această senzaţie. Ştiam că te-am cunoscut, ştiam că ne-am plimbat împreună, că ceasuri întregi am stat fascinat de prezenţa ta, că sufletul meu a tremurat de nenumărate ori la auzul glasului tău şi că în ultima vreme tot ce era aici, marea şi valurile, şi răsăritul soarelui, şi apusul, şi portiţa vilei, şi apele minerale, şi nopţile cu stele, erai tu şi aceasta din prima zi şi atât de mult, încât tot ce ştiam, că te-am cunoscut şi m-am bucurat, toate acestea mi se păreau atât de fireşti, încât plecarea ta nu putea să strice ceea ce se realizase, plecarea ta nu însemna aproape nimic, plecarea ta nu putea să ia după tine toate acestea.”

În perioada aceea, Aurora era bolnavă, extrem de slăbită şi extrem de sensibilă. A îngrijit-o, ca un infirmier, vreme de un an. Marin Preda a fost un ipohondru toată viaţa, îi era frică de boli şi de spitale, dar pe ea a îngrijit-o ca pe un copil.

Singurul lor copil a fost “Moromeţii”. S-au mutat în Cotroceni, în casa pe care el o descrie în ultima parte a romanului “Cel mai iubit dintre pământeni”. Marin Preda citea pe atunci Spinoza şi asculta încontinuu Bach. Difuzoarele bubuiau în toată casa, pentru că lui îi plăcea să simtă muzica cu tot trupul. Adormeau după miezul nopţii, pe acordurile din “Mattheus Passion”, iar el se deştepta dis-de-dimineaţă şi se apuca de scris. Când se trezea, Aurora era primul critic al celor mai proaspete fraze din “Moromeţii”. A moşit facerea cărţii, care a fost, într-un fel, şi copilul ei. Singurul pe care l-au avut împreună.

Erau istoviţi unul de altul, dar niciodată plictisiţi.
În primăvara lui ‘55, s-au căsătorit la Sfatul Popular. Singuri, pe fugă, fără vreo floare sau vreun pahar de şampanie. Aurora spune despre el că era un amant perfect şi un soţ excesiv de delicat.

 “Mă simţeam regină, nimic nu era prea bun pentru mine. Vântul care bătea trebuia să bată aşa, încât să nu mă supere… Marin era în stare să sărute pământul pe care călcam”. Petreceau împreună zilele şi nopţile. Erau tot timpul unul lângă celălalt. Se întâmpla de multe ori ca el să înceapă o frază, iar ea să o termine. Glumeau tot timpul, se tachinau fără încetare, iar casa lor era plină de râsul lui Marin şi chiotele Aurorei. Erau extrem de istoviţi unul de altul, dar niciodată plictisiţi…

“7 iunie ’55 Aurora dragă, iubita mea,(…) Te-am sărutat la staţia de tramvai de două ori, întocmai ca în copilărie, când plecam la câmp înfricoşat de soare şi beam dinainte apă multă. Dar apa băută fără sete nu înlătură setea de mai târziu, ci doar te chinuie, prin amintirea ei, aşa cum mă chinuie pe mine acum sărutările luate la despărţire. Ele nu ţin locul dorinţei chinuitoare care mă stăpâneşte acum în amintire, de a te strânge la piept şi a sorbi bucuria de pe buzele tale iubite. Noapte bună trupului tău drag şi ochilor tăi frumoşi! Fii liniştită şi dormi. Odihneşte-te şi vino sâmbătă! Eu te iubesc atat de mult…”

Aurora îl prevenise, din primele zile ale vieţii lor în doi că, atunci când va voi să plece, el va trebui să nu se împotrivească. Frica lui cea mare, însă, nu era că ea îl va lăsa, ci că nu va putea cuprinde, pe de-a întregul, toată dragostea pe care i-o purta.

Erau din aceeaşi rasă. La fel de puternici şi de orgolioşi, la fel de loviţi de patima condeiului. Dar în fiecare poveste de dragoste există prizonieri şi învingători. Fără să-l poată învinge, Aurora n-a vrut nici să capituleze… Nici familia, nici dragostea n-o puteau ţine prizonieră.

Marin Preda : ”Sinaia, 24 august 1958. Mă aflu la Sinaia în convalescență, dar zău că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că o s-o petrec în condiții atât de rele : nevasta mea are chef de despărțire…nevastă-mea s-a instalat și mai bine în inima mea rănită și mi-au trebuit trei, patru zile de chinuri ca s-o alung de-acolo….vrea să se despartă : foarte bine ! Ea e poetă și își urmează destinul( bun sau rău), o felicit pentru curajul de a-l înfrunta singură 9 așa cel puțin pretinde că nu se va mai mărita niciodată).” (Jurnal intin- Marin Preda)

“Dec. 1957(…) La plecarea mea de acasă am rămas cu inima nedăruită şi mă simt cu durere pentru tine fiindcă te iubeam aşa de mult şi n-am avut o clipă destinsă să te strâng în braţe şi să-mi fac sufletul bun. Din pricina, poate, a tinereţii tale prea necoapte şi, în acelaşi timp, totuşi prea… să zicem, avizate, o pojghiţă artificială răceşte suprafaţa dorurilor mele pentru tine şi miezul lor prea viu izbucneşte apoi te miri când şi tocmai când e prea târziu şi îmi pricinuieşte dureri care nu se vindecă. Acestea sunt rănile mele în viaţa cu tine şi dacă ai muri sau dacă m-ai părăsi (ceea ce ar fi totuna) ele, aşadar, nu s-ar mai vindeca şi aş fi un infirm…”

Marin Preda : ”Sinaia, 24 august 1958. Mă aflu la Sinaia în convalescență, dar zău că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că o s-o petrec în condiții atât de rele : nevasta mea are chef de despărțire…nevastă-mea s-a instalat și mai bine în inima mea rănită și mi-au trebuit trei, patru zile de chinuri ca s-o alung de-acolo….vrea să se despartă : foarte bine ! Ea e poetă și își urmează destinul( bun sau rău), o felicit pentru curajul de a-l înfrunta singură ( așa cel puțin pretinde că nu se va mai mărita niciodată).” (Jurnal intin- Marin Preda)

Aurora l-a părăsit. A plâns şi a suferit un an înainte de plecare. Apoi, n-a mai avut lacrimi … “Am ţinut piept patru ani, spune ea… Nu mai era nimic de adăugat la dragostea noastră. Mai mult, ar fi însemnat pentru mine anularea nu a personalităţii mele, ci chiar a persoanei mele creatoare, pentru că tot ce respiram mergea către literatura lui, care era fascinantă şi foarte puternică.”
Au plâns şi s-au iubit la despărţire.

În septembrie 1958, el a venit după ea la Sinaia şi au trăit, după cum mărturiseşte Aurora, cele mai sublime săptămâni de despărţire pe care le putea visa. Un singur lucru i-a reproşat Preda totdeauna: că nu l-a lăsat pe el să plângă pe stradă în voie, că l-a luat de mână şi l-a ascuns în spatele unui tufiş, să nu-l mai vadă nimeni, că i-a fost, adică, ruşine de lacrimile lui.

„Lui – glonţul dragostei i-a ars inima, prăbuşindu-l peste lungi scrisori de iubire în care se dăruia, fără să-i pese că se pierde. Pe ea, care era “bolnavă de plecare” – aşa cum singură mărturiseşte -, nici măcar dragostea n-a putut să o ţină prizonieră. S-a rupt de el, pentru că îi era teamă că, după atâta vreme de stat lângă Marin Preda, aripile n-or să mai ştie să o poarte pe cerul ei. A umblat toată viaţa prin lume, aşa cum a visat, dar nu şi-a mai găsit niciodată locul. Singurul ei acasă a rămas inima lui Marin Preda. El s-a mai recăsătorit de două ori, a avut-o pe Eta, care l-a îngrijit, apoi pe Elena, care i-a dăruit doi fii. Dar în nici una dintre nevestele sale n-a reuşit s-o găsească pe Aurora, fata de la malul mării pentru care a scris prima lui scrisoare de  dragoste…

Marin Preda : „ Dacă Aurora vrea să se despartă, eu trebuie negreșit să mă vindec de dragostea pentru ea, și numai timpul mă poate ajuta… Ce bine aș conduce eu această criză dacă psihicul meu nu s-ar resimți încă de pe urma bolii.” (Jurnal intim-Marin Preda). Trebuie să spunem că lui Marin Preda i se agravase boala psihică de care se trata la doctorul Kindy Sonnenreich, medic psihiatru.

De plâns, au plâns amândoi, dar tot s-au despărţit. Ea a plecat de-acasă, lăsându-i doar un bilet: “Marine, eu plec, te părăsesc. Vezi ce faci… Cheile sunt colo, banii dincolo…”. Desfacerea căsătoriei a fost tot la Sfatul Popular. De comun acord. Ea a luat vina, părăsirea domiciliului conjugal adică, în care a mai locuit vreun an după divorţ, iar el a luat procedura.

Marin Preda : „Aurora e foarte departe de ceea ce se numește amor. E obsedată de destinul ei literar, lucru pe care, având în vedere vârsta ei, 27 de ani, îl înțeleg foarte bine. La aceeași vârstă eu însumi am părăsit-o pe prima mea femeie cu care am trăit și am plecat din București (tot la Sinaia) să înfrunt soarta. ” E vorba despre Nadia Strungaru despre care îi povestește lui Geo Dumitrescu în câteva scrisori.

Pe urmă, relaţia lor a intrat într-o zonă întunecată. Marin Preda s-a internat chiar în acel an, 1959, pentru o nevroză. A iertat-o repede pentru o vină pe care n-a avut-o şi au redevenit prieteni. Deşi se recăsătorise cu Eta, a doua lui nevastă, Marin o vizita adesea pe Aurora şi o întreba dacă poate să o ajute, dacă are nevoie de ceva. Peste ani, când Aurora se recăsătorise şi ea, o vizita în casa soacrei.

 Ea a plecat în ‘65 la Paris şi, după un timp, când el a venit să viziteze Franţa, s-au văzut zi de zi, vreme de o lună, numai pentru plăcerea de a se certa din orice fleac. De dragul vremurilor trecute. Peste ani, s-au reîntâlnit în “Capşa” şi el a întrebat-o: “De fapt, tu de ce m-ai lasat pe mine?”. Iar Aurora i-a răspuns: “Nu ştiu, Marine…”. Ultima oară s-au văzut cu puţin înainte ca el să moară. Au luat masa împreună, au povestit despre vieţile lor. Nimic nu prevestea Marea Despărţire… S-au iubit până la capăt. Şi, indiferent de oamenii care au intrat pe rând în vieţile lor şi de care s-au îndrăgostit, iubirea lor a rămas întreagă.

Aurora l-a iubit din toată inima, chiar dacă uneori el n-a simţit asta. A purtat cu ea prin lume scrisorile lui de dragoste. I-a fost teamă că se vor pierde. Că îl va pierde… În anii cât au fost împreună, i-a răspuns în scris la fiecare declaraţie de dragoste… Scrisorile ei s-au pierdut însă.

De când s-au despărţit, Aurora a început să-l viseze şi să vorbească cu el în vis. De când a murit, îl visează şi mai des. Îl simte, spune ea, mai aproape decât atunci când era în viaţă. Acum se “întâlneşte” cu el în şedinţele de spiritism pe care le face cu prietenele din Paris. Îl întreabă dacă vrea să se reîncarneze, iar Marin Preda îi răspunde că tot român vrea să fie. “Îl aştept în viaţa următoare…” , spune Aurora. „

Radu Aldulescu ne povestește: „Dorinţa de a călători, de a vedea lumea, a făcut-o  pe Aurora Cornu să se rupă definitiv de România, unde nu era posibil aşa ceva. În 1965 a ajuns chiar în centrul lumii, în Parisul care la acea primă întîlnire i s-a părut chiar aşa cum şi-l imaginase: un oraş romantic, al boemei şi artiştilor, care te îndeamnă să-l descoperi răbdător, pas cu pas. Ca un semn al sorţii, mentorul ei în descoperirea Parisului în acei ani a fost Ely Lothar, fiul nelegitim al lui Arghezi. Lothar i-a înlesnit intrarea în boema pariziană, ajutînd-o să-şi împlinească dorinţa de a cunoaşte pe cei mai mari scriitori ai lumii. În cartierul St. Germain mai ales, îşi aminteşte Aurora, puteai să stai în cafenele alături de toate geniile timpului, cu condiţia să nu fii bogat, ci doar boem ca ei. Aşa cum ea avea să-i ajute pe alţii, şi ea a fost ajutată la vremea aceea. Soţia lui Pierre Emmanuel, bunăoară, i-a plătit chiria cîţiva ani buni. Doamna Vioasnoff, o aristocrată rusoaică albă, prin felul cum a tratat-o, i-a creat senzaţia că-i acasă, cînd ea era pe drumuri. Între timp a scris cronici de poezie pentru Europa Liberă şi a primit rolul principal în filmul Genunchiul Clarei, al celebrului regizor Erich Rohmer. A realizat ea însăşi un film – Bilocaţie, care spune povestea unui om trăind în acelaşi timp în două oraşe diferite. Pe Rohmer l-a cunoscut prin prietenul ei Jean Pîrvulescu, un român cu o biografie fabuloasă, fugit din România anilor 50, traversînd Dunărea înot, ezoterist, ocultist, iniţiator al unei mişcări filozofice avînd şi azi adepţi ce-l urmează ca pe un maestru, autor a 10-15 cărţi apărute în Franţa… Am avut şansa să-l cunosc pe Jean Pîrvulescu în primăvara acestui an, în apartamentul Aurorei din Paris, ca un bonus al şansei de a fi ajuns la Paris tot datorită Aurorei şi doamnei ambasador Roxana Iftimie, care mi-a organizat o serată literară cu public la Ambasada României din Paris. Încă o şansă decurgînd din anterioarele a fost aceea de a fi prezentat la serată de Aurora Cornu şi de domnul Nicolae Manolescu…”

Aurora, referitor la romanul „Moromeții”, i se destăinuie lui Radu Cosașu :„Totul s-a petrecut în 1953, în preajma Anului Nou, cînd locuiam împreună la dna Frida Papadache. În timp ce Marin era plecat să cumpere mîncare şi băutură (nu aveam nimic pregătit), eu i-am cotrobăit prin sertare ca o pisică curioasă ce sînt şi am dat peste un manuscris în care erau nişte amintiri din copilărie puse cam în dezordine, fără să constituie încă un roman sau altceva bine definit.

M-am apucat deci să citesc într-o doară şi, brusc, am simţit că nu mai pot lăsa hîrtiile din mînă. În amestecul acela de impresii şi întîmplări ţesute haotic în jurul unui personaj destul de şters şi lipsit de importanţă epică (un anume Adam Fîntînă), apăreau amintirile lui Marin despre tatăl său, despre ţăranul de cîmpie, aşa cum trăia el, cu sărăcia şi hîtroşeniile lui, înainte de comunism şi de colectivizare. Imediat mi-am dat seama ce comoară se afla acolo şi ce eroare uriaşă făcuse Marin cînd a topit strălucitoarele pagini scrise despre familia lui în nişte îndoielnice proiecte romaneşti… Mi-am petrecut toată noaptea de revelion citind. Marin stătea deoparte şi mă privea în felul lui – cu emoţie şi curiozitate. Nu m-a întrerupt nici o secundă. Dimineaţă, i-am spus tot ce credeam despre manuscris şi el a tresărit, i s-au deschis ochii minţii. Aproape imediat, chiar în acea zi, s-a apucat de lucru. Imaginea lui Moromete şi a familiei lui trebuia să rămînă în acel prezent de dinainte de război, prezent pe care, pînă atunci, scriitorul parcă se temuse să şi-l asume literar. Deci rolul meu a fost să văd ceea ce oricum ar fi văzut şi el la un moment dat, deşi mă bîntuie şi acum gîndul că, dacă nu deschideam acel sertar în noaptea de revelion, poate am fi trăit împreună liniştiţi încă mulţi ani, iar Moromeţii nu s-ar fi constituit atît de repede în cartea unică şi indivizibilă pe care o cunoaştem astăzi.

Ce simplu se petrec unele momente importante din viaţa unui om – termini de citit un manuscris şi spui: «Marine, aici zace o capodoperă. Va fi cartea vieţii tale», în timp ce el nu spune nimic; te priveşte doar obosit şi uşor năuc, parcă întrezărind cît de important va fi acel moment în destinul său literar… Aşa era Marin – întîi scriitor, şi pe urmă amant. Cine nu înţelegea acest lucru era pierdut.“ (Radu COSAŞU despre Marin Preda, Moromeţii si Aurora Cornu )

„Pe vremea când erau îndrăgostiţi, obişnuia să-i spună: „Marine, tu eşti cel mai iubit dintre pământeni”. Ceea ce a dat, peste ani, titlul unuia dintre cele mai frumoase romane din literatura română.”- povestește Aurora Cornu. În acest roman, Marin Preda a descris cele mai frumoase scene de dragoste cu cele trei femei  de care a fost îndrăgostit Petrini. Scene incredibile în care scenele de amor alternează cu scene de certuri, pline de ură, din care am înțeles, când l-am citit, că iubirea nu e veșnică, intervine biologicul din noi și iubirea se degradează.

Altădată voi reveni cu amănunte despre aceste scene tulburătoare de dragoste.

 

ION IONESCU- BUCOVU

 

clipe

am băut din văzduh

 tot albastrul,

eram fericit

 că m-am săturat de setea

care mă ardea

până la lacrimi,

sunt o fărâmă de lut

dintr-un ocean de lumină,

o întrebare fără răspuns

 în marele haos al lumii,

se rostogolește

vremea peste mine,

bătrânele ceasuri

coborâte din turnuri

cad peste amintirile mele

în singurătatea unei zile

de platină.

 

 

 

 

luni, 5 august 2013