copilăria mea

Copilăria mea trăia cu râul,

copilăria mea trăia cu grâul

și cu pădurea mea trăia, poete,

în soarele de veri incandescente.

 

Copilăria mea, floare de ram,

mă minunez de cel care eram,

când serile le petreceam la vie

și ascultam doar glas de ciocârlie.

 

Cântecul ei zbura stingher,

spărgându-se de bolta de pe cer,

amurgul venea leneș ca o apă

și înghițea lăstunii ce se-adapă.

 

Copilăria mea era la țară

și colindam nebun întreaga vară,

pădurea, râul îmi erau aproape

și foșnetul de sălcii dintre ape.

 

Copilăria mea, tărâm de vis,

în care orizontul s-a închis,

ce trist e s-o privești în depărtare

cânt totul e tăcere și uitare.

 

 

 

miercuri, 31 iulie 2013

ecourile pădurii

 

Undeva se-aud silabe de cuc

pe unde potecile înveșmântează zările,

pădurarul trage cu pușca în fazani,

podurile sună ca lemnul viorilor

când râul doarme sub cupola nopții.

Plopii ca niște columne de fum

te văd trecând seara pe aleea  pe unde

frunzele cântă rapsodia toamnei.

Luna, inel de amurg, ne logodește

cu cerul într-un trecut ca o floare otrăvită,

laguna noastră de dragoste

a fost inundată de apa timpului,

a rămas numai mâlul negru în care

și-au făcut cuib șerpăriile ce mișună

prin sentimentele noastre.

Poți să oprești ora în mâna ta suavă,

poți să oprești visul să nu mai zboare,

poți să oprești acest tren care nu mai are gări?

Ai privit totul printr-un ochean care

ți-a deformat vederea și-ai îmbrăcat

 toate amintirile într-un giulgiu de praf

ce-a zburat la prima bătaie de vânt.

Cine coase veșnicia dacă timpul

 nu ne mai rabdă să ascultăm balada

lui lui orpheu repovestită de truvieri?

 

 

luni, 29 iulie 2013

marină

 

în seara aceea

soarele căzuse trist în mare,

cerul zdrențuit

 atârna greoi deasupra apei,

oamenii cu toate vietățile

 lunecau prin ploaia de stele

spre nu știu unde,

pânzele umflate ale viselor

erau parcă niște îngeri

luați de vânt ca niște fulgi

rupți din paradis

unde fericirea

se ridică din oameni

și urlă peste țărmuri

ca un vapor rătăcit pe cer.

eu întârziam în mine

ca o toamnă pe câmp

fugărit de vântul  sterp,

orele mureau spânzurate

pe vârf de valuri,

numai urletul mării

creștea, înfiorându-mă.

eu mă întrebam mereu:

unde-mi sunt visele,

unde izvoarele,

unde ești, iubito,

unde ești , mamă,

sufletul vorstru a fost

un sărut pe pleape

în care tremură uitate

șoaptele clipei

 pierdute-n veșnicie.

 

duminică, 28 iulie 2013

crepuscul

zarea se confundă cu valul,

o mașină de scris demodată

bate balada înecatului,

nițel apollinaire vine prin vitralii

desenând în apă curbura unui

șold de femeie.

pescărușii aleargă

 prin capcane de lumină.

pe urmele ofeliei trec urme de elfi

care și-au sădit visele

lângă valuri cu valsuri

desenate pe orizont.

culorile se mișcă în rame,

amurgul cade peste ninive

ca o cortină de catifea.

 

 

vineri, 26 iulie 2013

mă cheamă marea

o, dulce cântec, mă cheamă marea

și depărtarea,

valuri înalte, spumoase, verzi,

din ochi le pierzi,

în larg corăbii alunecă pe-albastrele unde,

în zbor pescăruşi le răspunde,

cântecul lor, ţipăt de noapte,

în neagra singuratate.

aş vrea să iau în braţe nisipul, malul

și dulcele valul,

din spuma lui mi se năzare

crăiasa-n zare,

se-ntruchipează ca în vitralii

șterse madone, palide, stranii.

vin dulci de undeva basme arabe

gătite-n salbe,

văzduhuri de ape adumbrite-n amurg

ce veșnic curg,

ducând cu ele doruri târzii şi vise

spre ţărmuri deschise.

ardeal

vară verde cu fluturi pe deal,

un iulie monstru fugind prin ardeal,

un olt care plânge și râde mereu,

un mureș trecut prin sufletul meu.

 

doar munții aleargă și vântul,

sub noi rămâne reavăn pământul,

prin apuseni bântuie pădurile

umbra lui iancu  pe toate gurile.

 

toți codrii din țară de pier

și țara ardealului ar lipsi de pe cer,

va ieși iancu falnic  cu glorie

și va intra iar în istorie.

 

iulie cu lumina lui dulce și calmă,

ne poartă ardealul în  palmă,

fugim peste zări, peste munți,

strângând în brațe codrii cărunți.

 

ardealul e doină bătută de vânt,

rătăcind între cer și pământ,

toată durerea noastră o poartă

prin veacuri de ciudă bătută de soartă.

 

 

 

 

 

duminică, 21 iulie 2013

torțele amintirilor

pârâul s-a-ntins

 ca un șarpe peste câmpie,

se varsă ca un gând

 undeva departe,

sclipește apa

 în oglinzi albastre

 ca ochii tăi,

ramuri de salcie

 îți mângâie fața,

regină de-ai fi

 nu s-ar aduna atâta frumusețe

în chipul tău

plin de vraja albastrelor zări.

prin glesnele tale colindă miresme

 de flori și de fruturi,

sălciile parcă au coame

 de iepe și aripi

care trec pe lângă tine

 ca niște coloane dorice.

aș vrea să mergem

spre moarte amândoi

în mari singurătăți

 și-n necuprinsuri de cer

să stăm pe scările timpului

 încremeniți

și să stingem la stele

 și la luceferi până în zori

bând apă din ulciorul

 de pe coapsele tale.

să ne-mpresoare dinspre ziuă

 și frumosul și târziul

și-apoi să coborâm în noi

să ne luminăm sufletele

cu torțele amintirilor.

 

sâmbătă, 20 iulie 2013

 

balada visătorului

fă-mă, doamne, fiu de drac,

îmbătat cu flori de mac,

mândrele ca să mă-nvie

cu miros de iasomie,

iar la răsăritul lunii

să mă scalde în petunii

și apoi să mă blesteme

în ocări de crizanteme,

de poate, să mă-nvelească

cu frunze de îngerească

în crivaturi de argint,

plapome de mărgărint,

vin la mine beatrice

cu genuchii tăi cu price

unde-și fac dracii arșice,

cu coapsa caldă în pânză,

tinerică ca o mânză,

și ca o divină țață

să mă strângi tare în brață,

să zac pe genuchiul tău,

blestemat de dumnezeu,

 candela țâțelor tale

s-o aprind la născătoare

și s-o sting la asfințit

când e vreme de iubit

amor, lăcomie, rut,

dragoste de împrumut,

să-ți salt poalele catrinții

nu cu mâna, ci cu dinții

și să nu cârtești o iotă

când rup nasturii la fotă,

să ajung pe la pritoc

în livezi cu busuioc,

rătăcit ca un proscris

de mă cred mereu în vis,

când piano, când andante,

în acorduri de secante

ca beatrice cu dante.

 

 

 

miercuri, 17 iulie 2013

 

 

 

 

 

tot mai străini suntem străino

tot mai străini suntem străino

 

tot mai străine gura ta și ochii

tot mai străine gândurile noastre

tot mai străine clipele din paradisul

nostru tot mai străină seara când ne

 îngânau plopii foșneau veciei

scăpărând prin frunze sub cerul lunatic

tot mai străini când ceața ne-nghițea

rând pe rând în acea toamnă când

se spulberau nimfele pe buza prăpastiei

și zeul vrășmaș ne gonea din paradis

tot mai străini suntem străino

și pe sub noi șuieră trenuri pustii

peste noi giganticul clopot al cerului

sună ca luna scăldată de mare

a jale și-a singurătate ca un sonet

shakespeareen în tristele-i silabe

to-be-or-not-to-be am rămas orbi

 printre lucruri printre duhuri

printre cețuri printre adevăr

nu eu am dat drumul cutiei pandorii

dragostele noastre două

se urau ca două triburi

și-au murit de-aceeași moarte

într-un amurg de catifea.

 

miercuri, 17 iulie 2013

lorelai și marea

lorelai și marea

te sărut mare și-ți cuprind orizontul în brațe
lorelai s-a făcut frig vino la mine să-ți arăt
munții de valuri în care se scaldă ocheanos
marea se mișcă precum un uriaș ce se naște
din genuni străpunge timpul până-n vremea
lui ulise când homer a fost orbit de un pescăruș
și s-a revărsat peste memoria noastră
ca un blid de argint găsit ca relicvă în argos
pescărușul încă mai spintecă întinderea
pe-nserat solitar ca un navigator al cerului
și tu lorelai plângi scurgerea timpului prin
clepsidră nu-ți vezi corpul de gazelă pe linia
orizontului fragil din care picură arama pielii
prin ochii pofticioșilor de penelope
lorelai lorelai mergi din obstacol în obstacol
urmărită de un minotaur mare devorator de ani
boarea nopții se apropie de stele
marea-și deschide întinderea și te cuprinde
ca pe un dar ceresc mușcă lumina din corpul tău
susur de crânguri ți-e vorba păcatul iadul chinul
mă trezesc din vis când îți ating genunchii
învăț abecedarul îmbrățișărilor
pentru a putea pătrunde în tenebrele sufletului tău
am adunat neîncrederea ereticului
și mi-am făurit o armură împotriva spaimei
care mă privește uneori ca pe un dușman
valuri de umbre valuri de năluciri aruncă marea
în splendoarea argintului ei peste gândurile mele
te iubesc lorelai când zbori într-un cer visceral
obscur cățărată de cornul lunii despuiată pe calea lactee
mare și stânci soare îmbătrânit ce arde pietrele
pline de amărăciunea mării cine-mi sapă nisipurile
cu chipul tău pictat pe dunele triste acolo
găsesc numai inelul și umbra ta pierdută lorelai

luni, 15 iulie 2013