noi am iubit pe furiș,
noi am băut pe furiș,
noi ne-am văzut pe furiș,
asta s-a văzut
la ieșirea din labirint
noi tot ce-am făcut,
am făcut pe furiș,
deliciile azurului
le-am contemplat tot pe furiș,
pasărea ce se hrănea
cu lumină de lună
am privit-o tot pe furiș
femeia s-a dus,
o, diană, peste frumusețea ei
tot pe furiș,
absența ei am strâns-o-n brațe,
sfințind-o cu singurătatea.
luni, 30 septembrie 2013
se spânzură de cer privirea mea
și toamna-mi cântă dulce la ureche,
stau seara-n pragul meu de veghe
să văd cum licurește prima stea.
doar umbre negre și-amintiri târzii
apar prin norii care stau să cadă
și trec prin fața mea, o promenadă,
tot așteptându-te iubito ca să vii.
tăcerea-ți mi-a adus melancolia,
izvoare albastre susură prin munți,
foșnesc a toamnă plopii cei cărunți,
a tăcut tristă-n cuiburi ciocârlia.
mă-ntorc în mine cu aripa frântă,
mi-adun în mâini scânteile de dor,
se sting încet și le privesc cum mor
ca niște frunze-n vântul care cântă
și sună-a ploaie streașina pe sus,
cad picături prin negura cețoasă,
eu intru singur murmurând prin casă
romanța cu- amintirea ce s-a dus.
duminică, 29 septembrie 2013
toamnele vin cu despletiri de frunze
într-un concert de dor vivaldian
cocorii desenează geometrii pe cer
triunghiuri care urcă dealuri sure
se-ascund apoi în nori până ce pier
lăsând în urmă răni de roșu-aprins
și-n suflete melancolii ascunse
coboară seara pe pădurea-n flăcări
mormânt de liniști cade în abis
prin umbrele ce plâng adesea-n noi
și ne ucid plăcerile din vis
plouă la toamne grele peste mine
ca-ntr-un potop de ape infernale
un amalgam de ieri de azi de mâine
cu clipe calpe searbede banale
din când în când mai plouă și cu vise
doar logodind iubirea printre ploi
să nu uităm că ne-am iubit și noi…
vineri, 27 septembrie 2013
pe cerul serii orizontul doarme,
mijește dintre plopi un corn de lună,
se-așterne aur pe poteci pustii
și toamna asta parcă e nebună.
în colț de umbre șoaptele apun
în dulci melancolii verlaine-iene,
pe un covor de frunze eu adun
flori veștede de maci și zânziene.
sub cerul infinit și plin de har
un lampadar cu stele luminează
o noapte magică ca de cleștar
în care toamna asta delirează.
mă văd adesea ca în paradis,
încremeniți în seară amândoi,
când fericiți visam același vis
să rătăcim în lume numai noi.
la tine-n brațe toamna astăzi râde,
la mine plânge sera-n prag,
s-a strecurat în inimă un gâde
ce m-a făcut ca să rămân pribeag.
vineri, 27 septembrie 2013
„JURNALUL FERICIRII”- de N. STEINHARDT
„comedia inumană” a universului concentraționar comunist
În peregrinările mele ca dascăl prin satele patriei am intrat în casa unui elev al cărui bunic venise proaspăt din închisorile comuniste. L-am găsit lângă sobă, aproape un cadavru, era speriat, cu ochii rătăciți și refuza să vorbească. Atât mi-a zis : „Eu am stat în celulă cu Steinhardt!” Vorbea încet și se uita în toate părțile. „N-am voie să spun mai multe, am jurat că-mi pun lacăt la gură, dacă află ăia iar mă bagă la închisoare.” Nu după mult timp am aflat că a murit.
Povestea lui mi-a revenit aflând cine este N. Stainhardt, acel evreu care a îmbrăcat haina lui Hristos și a scris cartea poate cea mai citită din ultimii 20 de ani, „Jurnalul Fericirii”.
Episodul trecerii la religia ortodoxă dă naștere cărții „Jurnalul fericirii”,care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor ’70, această primă variantă – circa 570 de pagini dactilografiate – este confiscată de Securitate în 1972 și îi va fi restituită în1975, după numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor . Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. „Jurnalul fericirii”este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din țară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 și 1989. Temându-se de noi intervenții din partea Securității, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr, Virgil Ciomoș, pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului. În cei douăzeci și trei de ani care au trecut de la apariție, cartea a fost publicară în aproape 11 ediții în țară și șapte ediții în străinătate, fiind considerată cea mai bună carte a primului sfert de veac din acest secol.
N. Steinhardt a activat în literatura română încă din perioada „trăiriștilor”, dar adevărata operă a lui a fost publicată după căderea regimului comunist, „Jurnalul fericirii”, fiind o carte tulburătoare, rodul unui spirit cuceritor, de o moralitate model pentru timpurile noastre, într-o societate încă bolnavă.
„Jurnalul fericirii” nu poate fi încadrat într-o formă literară. „Creion și hârtie nici gând să fi avut la închisoare. Ar fi așadar nesincer să încerc a susține că „jurnalul” acesta a fost ținut cronologic ; e scris apres coup , în temeiul unor amintiri proaspete și vii. De vreme ce nu l-am putut însera în durată în mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conștiință ; e un risc pe care trebuie să-l accept.” (N. Steinhardt). Eugen Simion îl numește „ o confesiune apropiată ca formă epică de ceea ce în secolul al XIX-lea se numea memorial.” Am putea numi acest Jurnal „ romanul unei trăiri”, memorialul unei epoci tragice, în care se împletesc aspecte filozofice cu aspecte religioase, aspecte de moralitate cu rudimente animalice de brute, aspecte culturale cu episoade din marii învățați ai lumii cu citate din ei, care toate pun în lumină o epocă pe care Marin Preda ar fi numit-o „era ticăloșilor”.
De ce „Jurnalul fericirii” ? Cum poate cineva să fie fericit în condițiile în care este constrâns să treacă zilnic prin nenumărate umilințe, să se supună unor torționari malefici, luciferi ai închisorilor comuniste ? Cine ar putea socoti vreodată prin câte furci caudine a trecut N. Steinhardt împreună cu o parte dintre cei mai iluștri intelectuali ai acelor vremi : Constantin Noica, Vasile Voiculescu, Dinu Pillat, Nicolae Balotă, Vladimir Străinu, Al. O. Teodoreanu, Virgil Nemoianu, Marieta Sadova, Sergiu Al. George, Alexandru Paleologu și alții, toți reprezentanți ai marii culturi, demni de admirația și respectul posterității.
Fericirea lui Steinhardt rezidă în capacitatea lui uimitoare de a cuceri libertatea interioară, folosindu-se de instrumentele spiritului dintre cele mai diferite cum ar fi credința creștină altoită pe propria sa gândire și înțelegere a lucrurilor, o cultură vastă, o mecanică fină a ideilor, gustul pentru paradox, cu citate din Biblie, Martin Luther, Salvator Dali, Thomas Morus, Kirkegaard, Dostoievski, Cervantes și alții.
La el „Celula se transformă neîntrerupt în castel, castelul regelui Arthur de la Camelot, castelul cu lebede al regelui nebun Ludovic al II-lea, în cârciuma lui Don Qujote transformată și ea în castel, în salonul prințului de Conti la ora când se servește le Thea l’anglaise , în grădina Semiramidei, în Taj Mahal, în portic la Susa și la Ecbatano, în serai la Bagdad și la Samarcand; iar deținuții, slabi și galbeni, murdari și zdrențuiți în tot atâtea portrete de La Tur, Perronneau și Van Loo care au pictat figurile cele mai inteligente, mai grațioase și mai blânde ce pot fi, culmi ale delicateței unei civilizații mai mult decât rafinate. Prin bucurie, zice Simone Weil,Frumisețea lumii pătrunde în suflet. Prin durere ea pătrunde în corp.”(N.Steinhardt)
„Lumea-zice el- e creaţia lui Dumnezeu., dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta – care nu mai e cea originară – lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos, ca fiind a lui şi având dreptul s-o dea cui voieşte, întrucât nu e decât o imagine secundară, deformată, de viată – şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi târgoveţii o văd, o cred cârciumă, dar Don Quijote o ştie că e castel – e lumea lui.
Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie, ci numai o exorcizare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descânta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea – tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece – redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, de altfel, în convorbirea cu Nicodim nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altă facere,și numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută.
Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia lui Dumnezeu.”
Memoria fericită i-a prilejuit dorita „figură a fericirii”. „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi); (nebotezat) și ies cu ochii deschiși (botezat); am intrat răsfățat, râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărat, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele și viața îmi spuneau puțin, acum știu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi.”
El a uitat și a iertat, așa cum l-a învățat Hristos. Citândul pe Dostoievski precum că „Libertatea, iată formula omului” sau pe Thomas Morus cum că „Libertatea e o noțiune pedantă și burgheză”, el precizează că libertatea e obârșia „memoriei fericite”, un fel de libertate interioară pe care nu ne-o poate lua nimeni.Ca și Dostoievski, el pune în ecuație libertatea cu credința, ambii formându-se în același spațiu creștin ortodox. Înainte de a scrie jurnalul el se eliberase „de patimi”, devenise „nou”,- „ies vindecat”-, își câștigă libertatea de-a uita răutățile, de-a deveni „fericit”. El nu vorbește despre ororile sistemului comunist ci despre reacția celor ce au suferit, atât în interiorul închisorilor cât și în afara lor.
Privind „Jurnalul…” din perspectiva documentară, mi se pare că cea mai importantă parte este cea închinată legăturii cu „lotul mistico-legionar”. Așa cum rezultă din una din denumirile date acestui grup: „lotul Noica-Pilat”, din care făceau parte cei mai reprezentativi oameni de cultură ai vremii, grupul care„uneltea împotriva securității statului”, Steinhardt relatează amănunte din timpul anchetelor, prezentând metodele folosite de securitate, starea fizică de-a dreptul jalnică în care se aflau cei arestați, dar și cea psihică, dominată de spaimă, de incertitudine. „Ceea ce mă îngrozește și mă deprimă dincolo de orice putință de a mă exprima este înfățișarea fizică a lui Dinu (Pilat) și ținuta lui. Înfățișarea: slab, gălbejit, neras, îmbrăcat în țoale ponosite, care nu stau, ci atârnă pe el. (…) Ținuta: stafia aceasta slăbănoagă și jerpelită, de îndată ce a fost introdusă în cameră și așezată de gardian cu fața la masa de lucru a ofițerului anchetator și de cum i s-a vorbit, a și luat poziția de drepți.” Sau alt episod: „În sala de ședințe, dând impresia de pustietate, uriașă, ne așează în boxă, tot pe bănci- ca la școală-, suntem mulți foști elevi ai liceului Spiru Haret- acum unul lângă altul înghesuiți. Ne plasează pe rând cum intrăm: mă pomenesc între Noica și la dreapta, Vladimir Străinu, Pillat, Sandu L. și câțiva pentru mine necunoscuți ocupă banca întâi: coautorii complotului înfățișat judecății și pe care-i văd și astăzi prima oară. Cele patru femei(Anca dr. Ionescu, Marietta Sadova, Trixi și Simina Caracas) sunt în fundul boxei… Primul grup este al nostru, al deținuților din boxă, douăzeci și cinci la număr, îngrămădiți pe bănci, privind drept înainte (iarăși nu avem voie să ne uităm altundeva, și mai ales unul la altul), înconjurați-asemenea orbitelor electronice din periferia nucleului atomic- de un cerc de ostași în termen, toți echipați ca pe front, cu puști mitraliere automate pe care le țin îndreptate asupra-ne, dându-și silința să se holbeze fioros…”
Sunt relatări tulburătoare din timpul cercetării și al detenției cărora cu greu le-ai putea da crezare, un fel de „ drum al robilor” spre moarte.
Desigur că nu mi-am propus să analizez această operă interesantă care iese din tiparele literaturii. Sunt puțin cei ce s-au aventurat să-i deslege misterele literare. Ea rămâne totuși un document zguduitor al secolului trecut despre universul concentraționist comunist.
„Jurnalul Fericirii” este o carte fără echivalent în cultura română, o carte al cărui destin abia începe, zice I. Simuț. Jurnalul relevă o bogăție de semnificații și înțelesuri ce trezește în cititor bucuria infinită de a trăi savurând viața plină de paradoxuri, antinomii, armonii și contradicții, care toate ne cuceresc prin sinceritatea autorului, Nicolae Delahoria, un Mucenic al neamului.
Prof. ION IONESCU- BUCOVU
nu mai știu de era seară sau era în visul meu
bătea vânt rece de toamnă stelele picau din cer
chipul tău era scăldat în licori venețiene
frunzele sunau pe cale a nocturne de chopin
într-o dulce voluptate tu te-ai arătat în vis
coborai din nalte ceruri în armuri de chihlimbar
precum îngerii-nserării ce zburau prin paradis
și de care eu sărmanul nu aveam atunci habar
o femeie zână dulce din închipuiri celeste
lasă-mă să dorm pe vise în crivaturi de argint
te vedeam așa departe ca o stampă bizantină
pe-o bazilică creștină printre ruine din egipt
și deodată vii la mine într-o rochie de bal
printre pomii toamnei sure care sună a cristal
tu erai frumoasă foarte în lințolii de mătase
eu eram bărbatul care te-a primit ca pe-o regină
te păstram așa frumos într-un tablou înrămat
dar deodată trupul tău într-un gol s-a destrămat
eu am luat noaptea pe umeri ascultând pădurile
cum strigau numele sfânt pe la toate gurile
cum plângeau de dorul tău bântuite de blestem
și de-atuncea eu întruna tot mă uit și tot te chem
te-am cerut de la izvoare dar izvoarele-au secat
căutatu-te-am prin codri dar codrii s-au desfrunzit
și de tine întrebându-i cred că nici n-au auzit
prin lume te-am căutat dar lumea s-a deslumit
și-ai rămas ca o povară eroină într-un un mit
și prin văi te-am căutat văile s-au făcut deal
și-am umblat ca un nebun precum veșnicul dedal
ce trecea prin labirint fără nici un ideal
și acum mă-ntreb adesea de-ai fost tu sau vreo himeră
vis nebun de os domnesc căutând vreo baiaderă
o frăguță de fecioară prinsă-n al dragostei foc
care s-a pierdut prin lume fără urmă de noroc
cad din norii zmeurii porumbeii toamnei reci
s-au făcut iarbă uscată vechile noastre poteci
de-abia te mai văd prin lume printr-o lume ireală
a căzut peste noi noaptea noaptea vieții de cerneală
oh adolescența noastră cărțile prinse-n ghiozdan
cum se –ngroapă în trecutul de departe an de an
cu baudelaire și cu rimbaud ore roșii în amurg
cum trec toate-n amintire cum se duc și cum mai curg
spre un nu știu de poveste care-a fost o feerie
serile pline de vise în quadrigă pe câmpie
când zburau pe lângă noi fluturi albi ca de hârtie
sub un cer ca de sineală ce rotesc cocori în zbor
nu știam de nicio toamnă și de nici un viitor…
cromolitografii de vis azvârlea pe deal amurgul
soare pârguit de toamnă într-un dulce fermecat
luna mireasa pierdută dezbrăcată pentru o noapte
se plimba pe cer alene ca o doamnă din bizanț
avea ochii obosiți de nesomn buzele de anilină
ne privea de sus frumoasa capul gol de lună plină
răsărit din orizonturi ca o falnică metopă
cu diademe de aur și pietre de mărgărint
noi înfășurați în noapte ca într-o mătase moartă
nu știam ce ne așteaptă și ce zodie ce soartă
rătăciți de-atunci prin lume am rămas doi muritori
ce se caută într-una de cu seară până-n zori.
marţi, 24 septembrie 2013
eu am făcut un pas în marele necunoscut
eram nebunul care credeam că lumea-i mică
purtam cu mine nesomnuri de aur
feream poezia de rănile lumii dezlănțuite
țipăt de cocor ce zbura pe-un cer fără stele
ce trecea mările vânturile vremile valurile
simțeam cum moare liniștea în zări
levitam într-un vis paranoic ca seneca
printre bazaconii scornite-n piața publică
voiam să fiu ca-n republica lui platon
sau ca-n apollinaire eliberat de stres
ce aventuri frumoase cu lumi în filigamă
ce joc copilăresc mă cuprinsese-atunci
în noua mea geneză printr-un astru filtrat
unde toamna mă ningea cu-o ploaie de frunze
și mi-aducea tema singurătății pe aripi de vânt
pân-ai s-ajungi la capătul tărâmului moarte
visele mele zbura-vor prin stelele departe
marţi, 24 septembrie 2013
mă joc de-a pitita cu tine viață
printre lucruri și duhuri și printre toamne
să nu râzi de mine să nu râzi
văd numai fantome și umbre de gâzi
orb printre lucruri și printre frunze
cu ștreangul de gât în hohot de râs
calc pe lumină și pe mormânt
destram în taină silaba din vânt
și pun să-mi traducă viața din vis
să văd cum e traiul în paradis
mă joc de-a pitita cu tine viață
adorm cuvinte-chitare în nopți târzii
of toamnele of toamnele
cum mă poartă-n melancolii
pulpa lunii răstignită pe cer
îmi fură privirea mea lacomă
uite iubito cum seamănă ea
cu pulpa ta scoasă din plapomă
aripa ta toamnă se pierde în soare
cu frunze ce zboară în vânt
fulger de lapte cu crengile-amare
ce-și iau zborul de pe pământ
nori de lebede trec peste cer
și noi flămânzim de-atâta dragoste
nu mai plânge nu mai plânge
crucea de păsări nătânge
în triunghiuri călătoare
zbor de toamnă plin de visuri
s-a-necat demult în mare…
sâmbătă, 21 septembrie 2013
ah pădurile noastre albastre
din care-am ieșit la lumină târziu
și-au rărit de tine frunza toamnă
poezia lor cea dulce a zburat în infinit
în vârtejuri aiurite eminescizând candori
și bacoviind durerea unei veștejite flori
ceruri vinete se-arată peste zorii care vin
vor cădea zăpezi în iarnă
albe vise din trecut care ne vor aminti
că suntem fluturi de noapte
în cochilii de mătase paradoxuri renăscute
peste timpul ce ucide ale inimii speranțe
zboară frunze cade bruma, cerne toamna
ploaia rară gândurile delirează
pe albastre mări de taină unde pescărușul
doarme peste valuri amurgind
unde ești iubirea mea să te strâng
acum în brațe pe nisipul de pe plaja
ce-a rămas ca o sahară între vânturi
și-ntre valuri pustiind inima mea
ah pădurea mea de taină unde e
podoaba ta frunza cade o clepsidră
timp pe aripi de cocori cad confeti
de pe ceruri funigei zboară haihui
tu pădurea mea cea dragă
de ce porțile mi-ncui și mă lași pribeag
s-alerg ca un rătăcit în lume
după asprele himere între dulce și-amărui
mângâie-mi fața iubito șterge-mi lacrima
de taină stai pitită printre gene
nu pleca din gândul meu
că de pleci mă duc și eu pe o aripă de zeu
unde nu există lume, undeva în empireu…
vineri, 20 septembrie 2013
nu ucideți cuvintele
fiorul lor ne face să visăm
n-am putea să iubim fără ele
cum ne-am mai spune noi
toate dorurile cum am cânta
doinele și cum i-am mai spune
mamei dacă nu mamă
cum am mai mângâia iubita
dacă nu i-am spune te iubesc
și florilor cum le-am spune
dacă nu floare de cicoare
cum am trece cu palmele
peste dealurile noastre de vis
și peste văile copilăriei
mângâindu-le cu cuvinte
vorbitoare scoase din inimile
noastre cum am plânge morții
noștri lacrimile nu sunt de ajuns
ne trebuie nume jelania e cântec
rupt din adâncul cerului
care ne înalță și pe noi
până la Dumnezeu și toamnei
cum i-am mai spune
dacă nu toamnă
cum le-am spune frunzelor
care cad obosite pe potecile
noastre peste care au crescut bălării
de-atâta trecut de-atâta uitare
dacă nu poezie
nu ucideți cuvintele
ele ne răzbună ele sunt morții noștri
suntem noi copiii și nepoții
care întindem arcul peste carpați
în această țară sfântă plină de mister…
vineri, 20 septembrie 2013
BLOG DE SCRIITOR 