elegia toamnei
a căzut în toamnă amurgul plin de somn,
în mine întârzie o linişte suspectă,
cuvintele îmi vin ca foile-ntr-o carte
şi din oglinda goală răsar culori de orgă;
se scaldă-n bruma dealurilor zarea
şi eu măsor cu ochiul depăratarea,
tăcere e ca la-nceputul lumii,
fior rotund ce moare ca un dor,
eu îmi aştern în mine pat de taină
ca să visez în el ce mi-a fost drag:
ochiul tău de cicoare şi buza trandafir,
salcie plângătoare, lângă ruinele tale
aş sta o viaţă-ntreagă să-ţi şterg
lacrima udă din irişii-izvoare, fântâni
de dor,pierdute, secate de dureri;
vise fantomă cu vele mari de stele
vin din adâncuri în semicercuri grave
şi mi te poartă ca pe o regină
prin câmpul îngheţat cu amintiri
pe unde toamna jefuia copacii
şi verbele nebune alergau după tine
să-ţi îmbrăţişeze ramurile braţelor
crucificate pe irişii mei beţi.
voiam să fugim departe în Ţara Nenăscuţilor
urlând, alergând, prin lumină,
lângă genuchiul tău fantastic, virginal,
scris parcă în cuneiforme în aur-argint,
revelaţie, alergând, orbecăind
spre o fericire numai a noastră,
numai şi numai a noastră;
deschid poarta unui vis ca pe o carte,
acolo locuiesc sunete, vocale, consoane,
vocea ta, poezia ta, chipul tău, viaţa noastră,
acolo unde turlele catedralei s-au prăbuşit,
acolo unde ni s-au năruit visele,
acolo unde drumurile noastre s-au făcut cruce,
acolo unde ni s-a-ntunecat zarea,
acolo unde din lacrimi am făcut un fluviu
în care ni s-au înecat speranţele,
acolo am scis un poem din care au rămas doar visele…
marţi, 4 noiembrie 2014
