pe-o gură de han
în plopii impari
migrează silabe de rugă
şi nuduri dispar
prin golfuri de ceaţă,
pagode de crini
pe frunzele moarte
se zbat peste brume
cu dorul de viaţă.
o harfă-i văzduhul
şi frunzele zburdă,
gura de rai
în vâltori de potop,
trec păsări
pe –un cer de leurdă
precum caii de vis
pe-un câmp în galop.
retrage-te, poete,
pe-o gură de han
bea vin din podgoria
viselor noastre,
intră-n jocul de mim
al bătrânului Pann
ca Nichita în orele
de deliruri albastre.
joi, 13 noiembrie 2014
trecătoare mai sunt toate…
toate-s trecătoare, dragă,
sentiment torențial,
a trecut o vară-ntreagă,
am suit încă un deal,
a trecut și toamna bearcă
frunzele filozofau,
ne-nvăța Socrate, parcă,
oamenii încă oftau,
iar decembrie ne țese
lungi covoare de zăpadă,
plouă, Doamne, cu mirese,
tot norocul să ne vadă,
Penelopa pânza-și țese,
așteptând a câta oară,
ninge, Doamne, îngerii
în covoare de alb pur,
peste valea plângerii,
ca-n rajahii din Jaipur,
ascult sunete de flaut
din trecut brâncovenesc,
caut și nu știu ce caut,
parc-aș fi cocon domnesc,
joacă zaruri Dumnezeu
peste suflețelul meu,
adu-mi, doamne, ochii murgi
coborâți ca demiurgi,
făptura ei cea suavă
cu țâțele de otravă,
așa cu coapsele goale
ca două mănuși de oale,
mai fă și tu o greșală,
în lumea transcedentală,
pune-mă la munci, blesteme,
cu ocări de crizanteme,
să mă-mbolnăvesc, să zac,
într-o pădure de mac,
pe un plai de iasomie,
așa cum îmi place mie,
să-mi tragă oasele albe,
nouă fete, nouă salbe,
și cu umbra după mine,
să plâng lacrimă de mire.
e amiază,-i paradis,
mi-a venit dorul de scris,
am oprit noaptea în rai
ca să dau versului grai,
se-aude vântul lingău,
lovind streșina în hău,
la fereastră-mi trec toți cerbii
așa triști, de dorul ierbii,
iar pe boltă-n înălțimi
trec sute de heruvimi,
cântând corul Domnului
la ușa creștinului,
se aud colindele,
fierb în tindă blidele,
la fiertura cea de os
s-a lăsat însuși Cristos…
poemul meu
poemul meu
se pierde-n toamna
ce-și scutură frunzele
pe umărul munților,
apele curg în eternitate,
buciumă codrul,
e vremea nunților.
cântă Iancu
din șapte fluiere,
peste Carpații noștri
de dor,
se-aude doina
prin Apuseni,
toamna copacii
nu mor.
poemul meu
spre stele zboară
curg rimele
ca apele-n prund,
se-aude buciumul
a câta oară
jelind durerea
din joc secund.
amânare
Eu fac un pas şi mut o zi
Între a fi şi a nu fi
Şi ca să nu trăiesc în van,
Mai mut o toamnă şi un an.
Mai mut o toamnă înspre veci
Prin timpurile noastre seci
Şi mai amân o iarnă iar
Din calendarul iulian.
Amân şi iarna care vine
Cu sărbătorile creştine,
Las libere divine punţi
Să treacă moartea peste munţi.
Mă plimb uşor ca printre astre,
Prin depărtările albastre,
Şi orb, bătrân, ca şi Homer
Mă sui cu Domnul pân’ la cer.
În ora liniştii rotunde,
Când orice lucru îmi răspunde,
Eu stau şi umbrele îmi ţes,
Le dau contur şi înţeles.
Mai sriu şi câte-o suvenire
Cu mâna aprigă, subţire,
Mai răscolesc şi prin albume
Să mai descopăr câte-un nume.
Se duse vremurilor voga
Când beam târziu cafeaua moca
Cu zeii din bătrâna vatră
Cu nemurirea lor de piatră.
Se-aude prin Levant un vaer,
Ce trece-aşa uşor prin aer,
Se face timpul iarnă, vânt,
Se culcă liniştea-n cuvânt…
joi, 6 noiembrie 2014
elegia toamnei
a căzut în toamnă amurgul plin de somn,
în mine întârzie o linişte suspectă,
cuvintele îmi vin ca foile-ntr-o carte
şi din oglinda goală răsar culori de orgă;
se scaldă-n bruma dealurilor zarea
şi eu măsor cu ochiul depăratarea,
tăcere e ca la-nceputul lumii,
fior rotund ce moare ca un dor,
eu îmi aştern în mine pat de taină
ca să visez în el ce mi-a fost drag:
ochiul tău de cicoare şi buza trandafir,
salcie plângătoare, lângă ruinele tale
aş sta o viaţă-ntreagă să-ţi şterg
lacrima udă din irişii-izvoare, fântâni
de dor,pierdute, secate de dureri;
vise fantomă cu vele mari de stele
vin din adâncuri în semicercuri grave
şi mi te poartă ca pe o regină
prin câmpul îngheţat cu amintiri
pe unde toamna jefuia copacii
şi verbele nebune alergau după tine
să-ţi îmbrăţişeze ramurile braţelor
crucificate pe irişii mei beţi.
voiam să fugim departe în Ţara Nenăscuţilor
urlând, alergând, prin lumină,
lângă genuchiul tău fantastic, virginal,
scris parcă în cuneiforme în aur-argint,
revelaţie, alergând, orbecăind
spre o fericire numai a noastră,
numai şi numai a noastră;
deschid poarta unui vis ca pe o carte,
acolo locuiesc sunete, vocale, consoane,
vocea ta, poezia ta, chipul tău, viaţa noastră,
acolo unde turlele catedralei s-au prăbuşit,
acolo unde ni s-au năruit visele,
acolo unde drumurile noastre s-au făcut cruce,
acolo unde ni s-a-ntunecat zarea,
acolo unde din lacrimi am făcut un fluviu
în care ni s-au înecat speranţele,
acolo am scis un poem din care au rămas doar visele…
marţi, 4 noiembrie 2014
apus
noiembrie -n gravuri de catifea,
încă mai sunt ţipete prin grădină
şi frunzişul care lunecă galben
încă mai sună a ocarină spartă,
prin ziua scurtă se revarsă uşor
picuri de amintiri, fluvii moarte,
turme de dealuri din copilărie,
podgorii şi pescăruşi desenaţi pe cer,
chipuri şi voci care-au murit
în sufletul meu, şi mereu clopotele
depărtându-se ca nişte cirezi
într-o pădure de vis prădată
de flutiri albi şi de păsări albastre,
s-a desfrunzit şi gura ta de acel roşu
care mă ameţea,cuvintele se risipesc,
norii vin în haite să ne-nvăluie
cu ruine de amintiri care-ţi umbresc
obrajii tăi atât de îmbujoraţi altădată,
gura ta, fântână seacată de izvoare,
s-a topit în cântec de liră,
ochiul meu nu mai întârzie
pe gleznele de viori care cântau,
acum e tăcere, cerul se dilată,
pustiiri de toamnă fluidă care alunecă
prin geamuri, procesiune de nimfe,
plutim peste lucruri cu aripi de ceară,
ca doi zei morţi printre ruinele
unui apus târât prin Insulele Fericiţilor…
sâmbătă, 1 noiembrie 2014
bătaia vântului
pădurea-n odăjdii de toamnă,
suvenir, silabe, descânt,
potecile-nveşmântate în zale
se-ntorc în mormânt.
pe sub boltele-nalte ale tăcerii
se-ascunde ecoul târziu,
aripa răscrucilor
rupe şi sperie tot ce e viu.
cerne cerul aur şi scrum,
nimeni nu se-aude în noapte,
nimeni, nimeni nu e pe drum,
doar umbre şi şoapte…
lângă trofeele frunzelor,
fie-mi pletele tale
salcia care mă tremură
lângă ape, agale.
sărutul tău fermecat,
lacrimă,pe pleoapele-mi reci,
vis ne-mplinit şi uitat
peste durerile seci.
degeaba strigă glasu-n deşert:
unde mi-s visele,
unde izvoarele, unde eşti mamă?
nimeni nu mă mai strigă,
nimeni nu mă mai cheamă.
cânte pasărea nopţii,şuiere şerpii,
până-n viul pământului,
peste firul verde al ierbii
se-aşterne bătaia vântului…
joi, 30 octombrie 2014
