POEM DE DOR

tu eşti visul meu de noapte

ce-mi populezi secundele nedormite,

tâmpla sprijinită pe inima ta

s-a albit de timp, iubite.

gura mea, alături de gura ta tace,

cutremurul din tine nu-mi dă pace,

ştiu tot ce nu ştii despre mine,

stau în genunchi ca-ntr-un templu pe pietre de iad

şi-mi caut în viaţă un vad,

adorm sub cerul cald al trupului tău,

mă mişc între hotare de vis ca-ntr-un hău,

te-am rupt din aer ca pe-o cicoare

şi mi-am trecut inelul prin tine,

am simtit corpul tău cum dogoare

şi mă-mpresoară ca nişte alge marine.

 

apoi am adormit cu tine în gând,

eram printre plopii arămiţi de toamnă,

eu m-am trezit în noapte plângând

şi tu ma strigai: să nu mai plângi, doamnă!

 

cu ochii orbi şi albaştri te caut prin lume,

dureroasă căutare târzie, anume,

îţi mângâi vertebrele şi ţi le număr

şi stau rezemată de propriu-ţi umăr,

te strig disperată prin codri şi vreme

şi nu-mi răspunde nimeni

şi nimeni nu vrea să mă cheme,

glasul mi se rupe sub sărutul tău de-nceput,

când luna, romantic, striga că m-ai vrut,

parcă văd torţele luminilor când se-aprindeau

în ochii tăi luciferici şi cum mai ardeau

şi eu le stingeam cu lacrime ninse

şi tu le sorbeai, cerându-se stinse.

mi-ar fi plăcut să fii o liană înflorită şi verde

să mă-mpresori, iubite, pentru a nu mă mai pierde,

să-ţi simt pe vecie lângă obrazul meu răsuflarea,

poate nu ne venea aşa de repede, tristă, uitarea.

 

a venit vremea când plouă afară

mi-e toamna în suflet şi-n suflet mi-e seară,

pasărea verde pe cer fără lună,

ne-aduce în suflet tristeţe, furtună.

 

fug prin vreme de timpul târziu

şi-aş vrea ca odată să te nasc încă viu

şi să-ţi simt răsuflarea lângă nările mele,

punându-mi în deget vreo şapte inele,

să-ţi aud glasul atârnat de stelele nopţii

cum mă strigă duios printre zăbrelele porţii…

 

când stau singură la margine de timp

şi cânt ca orfeu în pustiu,

tâmpla mea albă, aproape de stele,

se spală cu roua de cer azuriu…

e târziu, e târziu…

 

20 aprilie 2011